Muhaiaua

 |Remiza CFR din Turda era pe strada Transbordării, aproape de Fabrica de Sticlă. Ierarhic, era în subordinea Depoului Cluj și avea ca rol principal întreținerea locomotivelor de cale îngustă care circulau între Turda și Abrud. Când m-am angajat eu, în 1969, pe tot Complexul CFR Turda – Câmpia Turzii erau cam 2000 de angajați, iar în atelierul propriu-zis eram cam 50 de oameni. Astăzi nu știu câți mai sunt, dar știu că remiza din Turda nu mai este, iar linia de cale îngustă a fost demontată pe unele porțiuni.  

La venirea mea în remiză, în 1969, tocmai scoseseră pe linia moartă locomotivele cu aburi și în locul lor fuseseră introduse locomotive diesel. Locomotivele cu aburi au fost duse în parcul rece, iar de acolo au dispărut treptat, au fost date la fier vechi.

Momentul acesta, al schimbării locomotivelor, a fost complicat pentru muncitori pentru că locomotivele diesel erau destul de diferite față de cele cu aburi și mulți dintre ei nu se mai descurcau cu reparatul celor noi. De exemplu, pe partea electrică, până la angajarea mea, era un singur electrician, bătrânul Ciuberea, care nu prea știa ce să facă atunci când apărea câte o defecțiune. Se pierdea printre atâtea cabluri și începea să ceară piese peste piese și în loc să găsească problema concretă, el înlocuia tot subansamblul. Îi îngrozea pe toți cu tragerea de timp, mofturile lui, dar nu aveau ce-i face. Venind bine pregătit din școala profesională, pentru mine a fost ușor să mă impun ca un bun meseriaș. Când apărea o problemă, maistrul mă trimitea acolo și imediat depistam și rezolvam defecțiunea. Asta a însemnat o mare schimbare în remiză, locomotivele nu mai stăteau după Ciuberea. El a și plecat, săracul, la scurt timp pentru că nu mai făcea față.

Un personaj central în remiză era nea Ioan al Ștrecului. Mai era poreclit și Muhaiaua pentru că era foarte gras. Era magazinerul remizei și toată ziua îl vedeam stând în fața magaziei cu mâinile împreunate la spate. Căuta permanent clienți. Vindea orice se găsea în magazia aia de parcă era magazinul lui personal, iar de găsit găseai o grămadă de lucruri acolo, de la vopsea, detergenți, salopete și becuri până la tot felul de piese și aparate scumpe. Până pe la începutul anilor 1980 erau produse nemțești, austriece, americane și englezești, după care românii au început să fure patentele și să le fabrice pe la Uzina „23 August” sau mai știu eu pe unde. Magazia era plină și în anii 1980, numai că produsele erau românești de data asta.

Dacă treceam pe lângă nea Ioan al Ștrecului, mă întreba: „

-       Nu vrei niște vopsea? Sau niște electropastă? Am primit niște componente electronice.

El trebuia să-și facă zilnic bani de o „butulie”, așa-i zicea el buteliei de vin. Când ieșea din tură, mergea la bufetul din fața Fabricii „9 Mai” (Silica) și acolo făcea un popas ca să-și bea „butulia” de spumos. După ce o termina, o lua încet, pe jos, pe linia ferată, spre Mihai Viteazu, satul unde locuia.

Nea Toma era responsabil pe vagonul de ajutor. Cu vagonul ăsta trebuia să intervină în caz de accidente, cu el se deplasa ca să facă mici lucrări de întreținere a liniei ferate sau a fântânilor din care se alimentau locomotivele. Vagonul era dotat cu absolut toate sculele și materialele de care era nevoie, inclusiv alcool. În cazul în care ar fi avut loc un accident cu morți și răniți, salvatorii ar fi avut nevoie de un întăritor pentru a face față. Era singurul loc unde CFR-ul admitea să existe alcool.

Nea Toma era recunoscut printre colegi ca foarte „strângător”, de aceea când pornea cu vagonul pe Valea Arieșului în sus, unii dădeau telefoane prin gările de pe traseu și le spuneau impiegaților:

-       Feriți grădinile, vine nea Toma cu vagonul de ajutor!

Ce făcea nea Toma? Unde vedea o grădină cu roșii frumoase sau cu fructe, cu

dovleci, cartofi, cu orice, el oprea vagonul și se apuca să-și umple plasele și sacii. Când se întorcea în Turda, nevasta lui îl aștepta întotdeauna cu un căruț ca să poată transporta recolta.

Eram încă un novice la remiză când, într-o zi, m-a abordat nea Toma.

-       Hai, măi copile, să luăm niște materiale de întreținere de la magazie, mi-a zis el.

Ne-am dus la Muhaiaua și nea Toma îi zice:

-       Ioane, ce zici, îl învățăm meserie pe copilul ăsta?

-       Sigur că îl învățăm, îi răspunde Muhaiaua.

Și s-a apucat nea Toma de cerut nu știu câte zeci de becuri, bandă de izolat,

vopsea, sârmă, câte și mai câte. Le-am pus pe toate în două cutii mari și ne-am îndreptat spre atelier, numai că la ușă, Toma îmi zice:

- Stai, măi, dă-mi mie jumătate, că mă mai cheamă și pe mine la intervenții de urgență!

De fapt, m-a folosit ca să scoată niște materiale pentru el personal, pe numele meu.

Nea Toma umbla tot timpul cu un carnețel de bonuri de materiale în mână. Colegii râdeau de el, ziceau că i s-au îndoit degetele pe vecie după forma bonierului.  Ca să nu se uzeze bonierul, îi pusese coperți din tablă.Ce făcea cu atâtea materiale, pentru că el scotea cel puțin o dată pe zi din magazie, nimeni nu știe.

În mod normal, când scoteam materiale din magazie, completam un bon pe care îl semnau șeful de echipă și maistrul. Dar nimeni nu făcea așa. Toată lumea mergea la Muhaiaua și-i zicea îmi trebuie asta și asta și el îi trecea pe un caiet, iar la sfârșitul lunii mergea maistrul și verifica ce era în caiet. Sigur că Muhaiaua trecea pe caiet, în contul nostru, tot ce vindea el. De obicei avea loc atunci câte un mare scandal între cei doi, se auzeau de afară strigăte, înjurături, amenințări... Dar totul se liniștea când cădeau la pace și maistrul își încasa și el partea din ceea ce Muhaiaua vânduse în luna respectivă. Dintr-odată se făcea liniște și totul era conform regulamentului.  

De multe ori aveam impresia că pentru mulți angajați, serviciul era un fel de completare a adevăratelor ocupații pe care le aveau acasă (cu agricultura, în general) și că îi interesa, mai ales, cum să folosească locul de muncă pentru a-și rezolva tot felul de interese lucrative de acasă.|

Mircea Lazăr, maistru electrician, Remiza CFR Turda (1969-1997)