Fantasticele întâmplări ale unui vulcanizator motociclist

|Într-o lume destul de cenușie în care televiziunea și cinematograful serveau populației porții substanțiale de propagandă în loc de divertisment, angajații fabricilor care știau să producă spectacol, să-i ajute pe ceilalți să uite pentru o clipă de urâtul din jur, reprezentau puncte irezistibile de atracție. Minciudean, vulcanizator pe la „Comunale” și prin alte fabrici,  era un astfel de om. În primul rând povestitor, el era și vânător și motociclist pentru că - nu-i așa? – povestea trebuia să se bazeze pe experiențe reale.

Într-o zi, pauza de masă se prelungise mult peste durata normală, dar atelierul de vulcanizare era ticsit în continuare de oameni. Fiecare stătea pe unde putea, pe un prag de ușă, pe un cauciuc de camion adus la reșapat sau pe o trusă de chei, chiar dacă toate erau murdare de praf de cauciuc și de vaselină. Merita să stea oricum pentru că bătrânul Minciudean le prezenta întâmplările extraordinare prin care trecuse ca motociclist.

- Anul trecut mi-am cumpărat un MZ nou ca să pot participa și eu la raliul ăsta de motociclete de pe Valea Arieșului, povestea el.  M-am înscris și m-am prezentat la start. Știam eu, în mare, ce poate MZ-ul ăsta, dar când ne-a dat startul și am accelerat bine, i-am lăsat pe toți ceilalți în urmă. Am trecut prin Mihai Viteazu, prin sat, încât nici n-am văzut casele. Am ținut-o tot așa, încă am mai câștigat viteză pe la drumul Cheii în sus pentru că a început să bată tare vântul din spate. Măi frate, ajung eu așa, cu viteza asta, la intrare în Cornești, la trecerea peste linia ferată. Acolo ce să vezi? Bariera era lăsată și mocănița chiar atunci trecea peste drum, urcând spre Câmpeni. Vă dați seama, la viteza pe care o aveam, m-am gândit într-o fracțiune de secundă ce să fac și mi-am zis că mă las tare pe-o parte și trec așa pe sub barieră și pe sub tren. Dar repede mi-a venit altă idee. Lângă barieră era un stâlp de telegraf care avea o ancoră dincoace de barieră și una dincolo. Și în viteza aia, m-am urcat cu motocicleta pe ancoră până în vârful stâlpului și am coborât pe cealaltă ancoră, peste tren, în drum și am dat-o înainte.

Atelierul se zgudui de hohotele de râs și de exclamațiile laudative ale colegilor. Aceștia învățaseră că este mai bine să-i țină isonul bătrânului și să-l stârnească, în acest fel, să se dezlănțuie.

- Intru eu cu viteză maximă în Cornești, dar prin mijlocul satului îmi sare o babă în cale dând din mâini și strigând nu știu ce la mine. Ce să fac, să o calc? Mă opresc și o întreb ce bai are. „Ia, mâțu ăsta, bată-l necuratu să-l bată, mi-a mâncat 10 pui de găină și toate ouăle din cuibare în vara asta. Ia-l și du-l oareunde pe vale în sus, poate l-a mânca o vulpe” zice baba către mine. „Bine mătușă, leagă-l acolo în spatele scaunului, dar repede că-i concurs!” Și când baba zice gata, zbor nu alta de pe loc și dă-i înainte. Numai că pe la Buru în sus bag de seamă că se întunecă dintr-o dată cerul, ori până atunci fusese senin ca oul. Ce să fie? Măi, când mă uit înapoi ce credeți că era? Mâțul meu își împlântase unghiile în asfalt cine știe unde și trăgea tot asfaltul peste noi, așa ca pe-un val mare, mare, cât un deal care întuneca soarele.

- Ai, bată-l soarele de mâț, de-aia a rămas asfaltul ăla plin de gropi? Întrebă unul care își făcu un pic de curaj pentru că era în fundul atelierului.

- Și cum ai rezolvat cu asfaltul, meștere? Întrebă altul. Cine l-a pus la loc?

- Ce întrebare prostească pui și tu, răspunse Minciudean! M-am gândit că mai bine pierd eu raliul decât să fac așa pagubă statului. Am întors motocicleta și am luat-o către Cornești, pe unde venisem. Și uite așa, mâțul a tras asfaltul la loc.

În altă pauză, Minciudean le povestea colegilor cum s-a dus cu motocicleta după un brad de Crăciun.

- Cu vreo două săptămâni înainte de Crăciun m-am gândit să mă duc către Câmpeni să-mi aduc un brad frumos de Crăciun. În sâmbăta aia, când mi-am propus eu să meg, era un frig tare spurcat afară, dar nu m-am lăsat. Mi-am luat niște pâslari buni în picioare, pantalonii din pănură de lână, pufoaica aia groasă și o căciulă cu urechi, m-am suit pe motocicletă și hai, după brad. Merg eu, merg, mai patinez pe zăpadă, mai încetinesc viteza și ajung în Mihai Viteazu. Acolo, un mocan îmi face semn să-l iau pe motocicletă. „Unde mergi? Îl întreb eu”. „La Câmpeni, zice mocanul”. Mă gândesc „Hai să-l iau că cine știe dacă mai are cu ce merge acasă”, că nu circula nimeni pe drum. V-am spus, era un frig de-ți venea să te bagi sub sobă. Îi zic „Suie-te în ataș și ține-te bine!”, că îmi pusesem  atașul, ca să am unde pune bradul.

După ce se suie mocanul în ataș, merg cât pot de repede pe vale în sus. După ce ieșim din Cornești, îl văd pe mocan că-și dă căciula jos din cap și-i cam asudat. Pe la drumul Moloveneștiului își dă cojocul jos de pe el. Doamne ferește! Mă gândesc „Ce-i cu omu ăsta, eu nu mai pot de frig, iar el se dezbracă!”. Mergem mai departe, către Buru în sus, văd că mocanul își desface nasturii de la sfeter, îl dă jos și rămâne numai în chemeșă. Pe la Ocolișel își dă și chemeșa jos și era asudat tot bine. No, acolo opresc și-l întreb „Măi omule, ești beteag sau nu ești în toate mințile? Eu nu mai pot de frig cu pufoaica pe mine și căciula în cap, iar tu îți dai jos până și chemeșa?” „Ba eu nu-s nici beteag și nici cu mințile nu am bai, dar cum dracu să nu-mi fie cald și să nu fiu asudat că doară atașul tău îi spart și eu de prin Cornești fug cu picioarele pe jos după tine!”.|

Sursa: Silviu Hidișan,

fost angajat (policalificat) al Fabricii de seringi din Turda,

Industrie Mică și Prestări Servicii