„Mai demult furam noi de la stat, iar acum fură statul de la noi”

|O temă care revine mereu și mereu în amintirile celor care au lucrat în industrie este aceea a furtului din fabrici. Furtul din fabrică era perceput de angajați ca un fapt de normal și just pentru că fabricile erau ale statului, iar statul era al „celorlalți”, al celor care conduceau, era dușmanul lor.


„Eu lucram ca gravor în Fabrica de Sticlă. Veneau la mine prieteni și cunoscuți care-mi ziceau:
-       Fă-mi, te rog, o cană de botez.
Eu scriam frumos pe cană monograma, ziua botezului... Sau venea câte unul și-mi cerea 6 pahare. Dacă era amărât eu îi ziceam că nu pot, că sunt numărate, dar dacă îmi dădea o jumate de țuică, imediat îl serveam.
Îmi amintesc cum era și cu mâncarea pe vremea lui Ceaușescu. Că tot zic oamenii că erau bani, că era mâncare. Eu mă duceam cu câte o sacoșă de vaze de rubin și de pahare pe la Baia Mare, pe la Timișoara, pe unde se găsea carne. Dădeam paharele și vazele numai ca să mă servească și pe mine cu carne și plăteam ceea ce cumpăram. Nu era ușor pe timpul lui Ceaușescu!
Am avut un fotbalist bun în Turda, unul Năsălean, care după aceea s-a dus la Aiud. El mi-a zis odată:
-    Mă Nelu, fii atent, am un prieten care lucrează la carmangerie. Nu-i poți face rost de niște sticlărie? El îți dă în schimb carne.
-       Ba da, facem, i-am zis eu.
I-am pregătit eu vreo trei vaze, niște scrumiere, vreo cinci servicii de pahare și am
plecat în Aiud unde mă aștepta Năsălean. Ne-am dus împreună la prietenul lui acasă.
Ne-a pus la masă, ne-a dat câte o bere, încă nu știu mai ce și după o vreme m-am
ridicat să plec. Tipul mi-a dat niște cutii de cafea ness, niște carne și mi-a zis că
atunci nu poate să-mi dea tot ce a promis, dar o să-mi trimită prin cineva o pulpă
de porc.
Stând în picioare, nu știu cum mi-am aruncat ochii pe cuier și i-am văzut uniforma: era maior de miliție. Mi-am zis că trebuie să fug, las toată sticlăria și nu-mi mai trebuie nimic, numai să scap de-acolo. Dar Năsălean m-a văzut și mi-a zis:
-       Stai măi liniștit, stai că ăsta-i om de-al nostru.  
Cred că și în ziua de azi are sticlăria de la mine. Peste câteva zile mi-a trimis, prin fratele lui Năsălean, prin Ghiță care lucra în fabrică la noi, mi-a trimis o pulpă de porc, un jambon de-ăla mare.
Era atunci un principiu care zicea că „fiecare de unde lucrează, de acolo trăiește”. Cei de la porțelan făceau servicii de cafea și bibelouri pe care le vindeau, la Sârma Câmpia Turzii făceau cuțite și fel de fel de lucruri. Și acum am linguri, furculițe și cuțite făcute acolo. Eu le dădeam vaze și pahare, iar ei îmi dădeau linguri și cuțite. Făceam troc.
 
Ioan Falca, sticlar gravor, Fabrica de Sticlă Turda (1960-1992)

„Gravorii din Fabrica de Sticlă aveau atâtea comenzi la negru de la tot felul de clienți încât trebuia să te înscrii pe-o listă de așteptare dacă doreai și tu ceva. Și acum am o vază Hortensia gravată de colegul (Ioan Falca, n.n.). Așa era, de-aia se spune că mai demult furam noi de la stat, iar acum fură statul de la noi”

Gheorghe Ciorea, sticlar suflător, Fabrica de Sticlă Turda (1971-2005)


„La Fabrica de Sticlă era un cuptorar, unul care alimenta cuptorul de topit sticla, care tot timpul fura ceva din fabrică. Într-o noapte, când și-a terminat schimbul la ora 24.00, cuptorarul nostru și-a umplut o sacoșă mare cu cratițe de sticlă de Jena, a ieșit din clădire și s-a dus la gardul care despărțea fabrica de Gara Mică din Turda. Gardul era înalt, s-a uitat el peste gard și a văzut o caschetă dincolo. S-a gândit că-i un ceferist. L-a strigat și i-a zis:
-       Domnule ceferist, ia sacoșa asta, te rog, până trec eu peste gard.
-       Bine, dă-o încoace, i-a zis ăla.
I-a dat sacoșa după care a sărit și el peste gard. Când s-a ridicat în picioare, ce i-au văzut ochii? Ceferistul era de fapt un polițist.
-       Hai pupăză încoace, de mult te aștept eu aici!
L-a arestat imediat.”

Simion Cimerdean, sticlar suflător, Fabrica de Sticlă Turda (1959-1990)


„La Fabrica „9 Mai” se fura cărămida cu camionul. Eu am lucrat acolo vreo 7 ani pe motostivuitor și știu cum se proceda.
Venea omul cu mașina să cumpere niște cărămidă ca să-și facă un coteț, un pavaj sau altceva. Sigur că nu-i trebuiau toate rebuturile. Se înțelegea cu noi, cu muncitorii de la sortare și îi puneam, de exemplu, 2 paleți de cărămidă bună, clasa I, în mașină, iar peste asta puneam cărămizi mai rele. Omul plătea ca și cum toată încărcătura era cu rebuturi. Ajungea la poarta fabricii, se uita șoferul în mașină, vedea cărămida de deasupra și nu mai avea ce să facă. El putea să controleze doar tonajul mașinii.
Noi ne luam, pentru fiecare palet, ciubucul.

Sechereș Augustin, muncitor, Fabrica „9 Mai” Turda (1971-1992)


„La Fabrica de Ciment se fura în felul următor. Când intrau camioanele în fabrică pentru a fi încărcate, erau cântărite. Dar șoferii își puneau în ladă câte două roți de rezervă, deci greutatea camioanelor includea și roțile astea. Ieșeau de pe cântar, intrau în curtea 2, dădeau roțile de rezervă jos și începea încărcarea. După ce camionul era plin, urca iar pe cântar, iar după aceea încărcau și roțile de rezervă. Deci scoteau ciment gratis echivalent pentru greutatea celor două roți.
O altă cale de a scoate ciment afară era locomotiva. Pe vremea aia trmiteau ciment la vânzare cu trenul, direct din fabrică. În acte figura cantitatea de ciment din vagoane, dar nimeni nu mai știa câți saci sunt ascunși în locomotivă. Locomotiva făcea multe manevre și fără vagoane între fabrică și depou și de fiecare dată putea scoate o grămadă de saci de ciment.”|

Istvan Nemeti, muncitor, Fabrica de Ciment Turda (1971-1983)


Comentarii