„Mai demult furam noi de la stat, iar acum fură statul de la noi”
|O
temă care revine mereu și mereu în amintirile celor care au lucrat în industrie
este aceea a furtului din fabrici. Furtul din fabrică era perceput de angajați
ca un fapt de normal și just pentru că fabricile erau ale statului, iar statul
era al „celorlalți”, al celor care conduceau, era dușmanul lor.
„Eu
lucram ca gravor în Fabrica de Sticlă. Veneau la mine prieteni și cunoscuți
care-mi ziceau:
- Fă-mi, te rog, o cană de
botez.
Eu scriam frumos pe cană monograma,
ziua botezului... Sau venea câte unul și-mi cerea
6 pahare. Dacă era amărât eu îi ziceam că nu pot, că sunt numărate, dar dacă
îmi dădea o jumate de țuică, imediat îl serveam.
Îmi
amintesc cum era și cu mâncarea pe vremea lui Ceaușescu. Că tot zic oamenii că
erau bani, că era mâncare. Eu mă duceam cu câte o sacoșă de vaze de rubin și de
pahare pe la Baia Mare, pe la Timișoara, pe unde se găsea carne. Dădeam
paharele și vazele numai ca să mă servească și pe mine cu carne și plăteam ceea
ce cumpăram. Nu era ușor pe timpul lui Ceaușescu!
Am
avut un fotbalist bun în Turda, unul Năsălean, care după aceea s-a dus la Aiud.
El mi-a zis odată:
- Mă Nelu, fii atent, am un
prieten care lucrează la carmangerie. Nu-i poți face rost de
niște sticlărie? El îți dă în schimb carne.
- Ba da, facem, i-am zis eu.
I-am pregătit eu vreo trei vaze, niște
scrumiere, vreo cinci servicii de pahare și am
plecat în Aiud unde mă aștepta Năsălean. Ne-am dus împreună la prietenul lui
acasă.
Ne-a pus la masă, ne-a dat câte o bere, încă nu știu mai ce și după o
vreme m-am
ridicat să plec. Tipul mi-a dat niște cutii de cafea ness, niște
carne și mi-a zis că
atunci nu poate să-mi dea tot ce a promis, dar o să-mi
trimită prin cineva o pulpă
de porc.
Stând în picioare, nu știu cum mi-am
aruncat ochii pe cuier și i-am văzut uniforma: era
maior de miliție. Mi-am zis că trebuie să fug, las toată sticlăria și nu-mi mai
trebuie nimic, numai să scap de-acolo. Dar Năsălean m-a văzut și mi-a zis:
- Stai măi liniștit, stai că
ăsta-i om de-al nostru.
Cred că și în ziua de azi are
sticlăria de la mine. Peste câteva zile mi-a trimis, prin
fratele lui Năsălean, prin Ghiță care lucra în fabrică la noi, mi-a trimis o
pulpă de porc, un jambon de-ăla mare.
Era atunci un principiu care zicea că
„fiecare de unde lucrează, de acolo trăiește”. Cei
de la porțelan făceau servicii de cafea și bibelouri pe care le vindeau, la
Sârma Câmpia Turzii făceau cuțite și fel de fel de lucruri. Și acum am linguri,
furculițe și cuțite făcute acolo. Eu le dădeam vaze și pahare, iar ei îmi
dădeau linguri și cuțite. Făceam troc.
Ioan Falca, sticlar gravor, Fabrica de Sticlă Turda (1960-1992)
„Gravorii
din Fabrica de Sticlă aveau atâtea comenzi la negru de la tot felul de clienți
încât trebuia să te înscrii pe-o listă de așteptare dacă doreai și tu ceva. Și
acum am o vază Hortensia gravată de colegul (Ioan Falca, n.n.). Așa
era, de-aia se spune că mai demult furam noi de la stat, iar acum fură statul de la noi”
Gheorghe Ciorea, sticlar suflător, Fabrica de Sticlă Turda (1971-2005)
„La
Fabrica de Sticlă era un cuptorar, unul care alimenta cuptorul de topit sticla,
care tot timpul fura ceva din fabrică. Într-o noapte, când și-a terminat
schimbul la ora 24.00, cuptorarul nostru și-a umplut o sacoșă mare cu cratițe
de sticlă de Jena, a ieșit din clădire și s-a dus la gardul care despărțea
fabrica de Gara Mică din Turda. Gardul era înalt, s-a uitat el peste gard și a
văzut o caschetă dincolo. S-a gândit că-i un ceferist. L-a strigat și i-a zis:
- Domnule ceferist, ia sacoșa
asta, te rog, până trec eu peste gard.
- Bine, dă-o încoace, i-a zis
ăla.
I-a dat sacoșa după care a sărit și el
peste gard. Când s-a ridicat în picioare, ce
i-au văzut ochii? Ceferistul era de fapt un polițist.
- Hai pupăză încoace, de mult te
aștept eu aici!
L-a arestat imediat.”
Simion Cimerdean, sticlar suflător, Fabrica de Sticlă Turda (1959-1990)
„La
Fabrica „9 Mai” se fura cărămida cu camionul. Eu am lucrat acolo vreo 7 ani pe
motostivuitor și știu cum se proceda.
Venea
omul cu mașina să cumpere niște cărămidă ca să-și facă un coteț, un pavaj sau
altceva. Sigur că nu-i trebuiau toate rebuturile. Se înțelegea cu noi, cu
muncitorii de la sortare și îi puneam, de exemplu, 2 paleți de cărămidă bună,
clasa I, în mașină, iar peste asta puneam cărămizi mai rele. Omul plătea ca și
cum toată încărcătura era cu rebuturi. Ajungea la poarta fabricii, se uita
șoferul în mașină, vedea cărămida de deasupra și nu mai avea ce să facă. El
putea să controleze doar tonajul mașinii.
Noi
ne luam, pentru fiecare palet, ciubucul.
Sechereș Augustin, muncitor, Fabrica „9 Mai” Turda (1971-1992)
„La
Fabrica de Ciment se fura în felul următor. Când intrau camioanele în fabrică
pentru a fi încărcate, erau cântărite. Dar șoferii își puneau în ladă câte două
roți de rezervă, deci greutatea camioanelor includea și roțile astea. Ieșeau de
pe cântar, intrau în curtea 2, dădeau roțile de rezervă jos și începea
încărcarea. După ce camionul era plin, urca iar pe cântar, iar după aceea
încărcau și roțile de rezervă. Deci scoteau ciment gratis echivalent pentru
greutatea celor două roți.
O
altă cale de a scoate ciment afară era locomotiva. Pe vremea aia trmiteau
ciment la vânzare cu trenul, direct din fabrică. În acte figura cantitatea de
ciment din vagoane, dar nimeni nu mai știa câți saci sunt ascunși în
locomotivă. Locomotiva făcea multe manevre și fără vagoane între fabrică și
depou și de fiecare dată putea scoate o grămadă de saci de ciment.”|
Istvan
Nemeti, muncitor, Fabrica de Ciment Turda
(1971-1983)
Comentarii
Trimiteți un comentariu