Hai acasă, Ioane! Hai acasă, Gheorghe!
|Politica de industrializare a
României, promovată de regimul comunist în deceniul 1950 – 1960, concomitent cu
cooperativizarea agriculturii, i-a determinat pe țărani să ia calea fabricilor
de la oraș. Munca în cooperative agricole de producție nu le oferea decât
prilejuri de a asuda din plin și de a face băi de soare. În același timp,
fabricile aveau o foame cumplită de forță de muncă și-i aduceau pe țărani la
oraș cu niște camioane adaptate transportului de persoane, căror li se spunea
”cobăre”.
Așa și-au completat contingentele de
”oameni ai muncii” și fabricile din Turda, precum Sticla, Turdeana,
Prefabricatele, Cimentul, Uzinele Chimice, Electroceramica sau Întreprinderea
de materiale refractare ”9 Mai”. ”Fugiți” din satele învecinate cu Turda,
țăranii, transformați în ”orășeni necalificați” dintre care marea majoritate au
învățat apoi o meserie ”la locul de muncă” au locuit inițial în barăci
destinate muncitorilor de pe șantiere. La vârste mici, de 16-17 ani, câți
numărau majoritatea ”proletarilor țărani” la venirea în Turda, nu se formalizau
să locuiască ”la comun” câte cinci, șase sau opt persoane într-o cameră de
baracă.
Dar băieții creșteau, mergeau la
armată, se întorceau și, prin cap le trecea gândul să se însoare. Sătui de
mâncarea de cantină și de colțul de pâine unsă cu marmeladă și stropită cu ceai
din zahăr ars, servite dimineața pe post de mic dejun și seara, ca surogat de
cină, băieții, odată ce se pomeneau cu armata făcută și cu o meserie învățată
la fabrică, ceea ce însemna un salariu mai mare decât cel pe care îl primea un
muncitor necalificat, își găseau pe la balurile ce se organizau în oraș sau
prin intermediul vreunui coleg, băștinaș urban, câte o fată potrivită și, fără
să stea mult pe gânduri, se înfățișau înaintea ofițerului de stare civilă.
Dar proaspetele familii aveau nevoie de
ceva mai mult decât de camera unei barăci, pentru a locui. Și fabricile s-au
îngrijit să le satisfacă noile nevoi, așa că, în anii 1962-1964 au apărut cele
mai multe din blocurile ce au format microraionul I al cartierului turdean
Oprișani. Acolo au răsărit, rând pe rând, locuințe construite de
întreprinderile turdene pentru salariații lor. Blocul Cimentului, blocul
Uzinelor Chimice, blocul Prefabricatelor, etc.
Îndeosebi dimineața, de pe la
5.30 până pe la 7, un puhoi de oameni se îndrepta, de la blocurile din
Oprișani, spre Sticla, Turdeana, Uzinele Chimice, Întreprinderea de
prefabricate din beton sau ”9 mai”. Prin anii 1964-1965, transportul local de
persoane în Turda se asigura cu două autobuze, așa că nici vorbă de mașini care
să meargă în zona industrială. Și să fi vrut, cele două mașini Skoda, vopsite
în roșu, nu aveau capacitatea necesară pentru a-i transporta pe oamenii care
mergeau la serviciu. Așa că, în trei momente ale zilei, dimineața, la amiază
sau seara, un puhoi de oameni cum azi nu se poate vedea decât pe la vreun
miting, în orașele mari ale țării, lua cu asalt strada Fabricii.
De la intersecția străzii cu linia
ferată normală, o parte a râului de oameni se îndrepta spre Fabrica de Sticlă.
Torentul, subțiat, își continua drumul spre Turdeana, unde mai pierdea o parte
din putere. Apoi puhoiul se bifurca: o ramură o lua pe strada Armata Roșie, în
jos, spre ”Chimice” și Ciment, iar alt braț al râului de oameni o cotea de la
Turdeana la stânga, spre Prefabricate și ”9 mai” așezate pe Armata Roșie în
sus!
Așa se petreceau lucrurile la dus,
același tablou i se oferea privitorului ocazional și la întors. Lucrurile se
derulau după același scenariu monoton, aproape la fel în fiecare zi. Dar
”acțiunea filmului” se schimba, de două ori pe lună, în zilele de salariu.
Atunci, la întoarcerea spre casă, în Oprișani, râul de oameni poposea la una
din cele două puncte de oprire devenite obligatorii în astfel de ocazii: birtul
așezat pe strada Fabricii, colț cu calea Victoriei, botezat în acele vremuri
”Dallas” și, pe măsură ce blocurile cucereau și grădinile de legume din locul
ce avea să devină microraionul II al cartierului Oprișani, și la celălalt birt
faimos al vremii ”Texas” așezat pe colțul făcut azi de Calea Victoriei cu
strada Tineretului, vizavi de Materna, în dreptul trecerii de pietoni spre
supermarket-ul ”Succes”.
După o zi de muncă, la șaibă, la lopată
sau în căldura cuptorului de topit sticlă, ce putea fi mai îmbietor decât
berea, băută din sticle ținute la gheață adevărată, în niște tăvi mari, din
tablă, destinate acelui scop. Or pentru a se găsi o întrebuințare adecvată
berii, plicul cu bani din buzunar le asigura mușteriilor autonomia necesară
pentru a comanda ”în tovărășie” câte ”o roabă de mititei și o lopată de muștar”
visul oricărui muncitor, ce se putea transforma în realitate la salariu. Însă,
amețiți de bere, sau de tăria devorată ”în deschidere” zgândăriți de foșnetul
bancnotelor, ce le susura o prea plăcută muzică în urechi, mulți
lucrători, care la țară nu prea văzuseră atâția bani deodată câți vedeau acum
în plicurile cu salariu, îmbrățișau ideea că ”mai bine o zi vultur” decât toată
viața ”zburătoare fără pedigree”. Și acționau în consecință: turele de bere sau
de tărie se succedau cu repeziciune, iar plicul cu bani se subția cu aceeași
viteză. De multe ori vitejii, ajunși acasă ”cu capsa pusă” realizau abia a doua
zi că au încurcat rău socotelile nevestelor, care se pomeneau că, de multe ori,
drept preț al travestirii soțiorului în ”vultur de o seară” o vreme nu mai au
cu ce cumpăra pâinea ce trebuie pusă pe masă.
Dar femeile, dintre care, la acea
vreme, multe aveau statut de ”casnică” și-au însușit repede două axiome.
Îmbăiate bilunar în aburii de alcool emanați de tărtăcuța sub care se ascundea
”creierul familiei” tinerele neveste de țărani deghizați în proletari au
învățat că ”acțiunea naște reacțiune” și că ”prevederea este mama
înțelepciunii”. Drept rezultat, așa, pe nebăgate de seamă, sau pe nesimțite,
după voia fiecăruia, în zilele de leafă, lângă cele două crâșme, Dallas și
Texas, se instala câte un pluton de neveste. Mai cu timiditate, la început se
mulțumeau să-i monitorizeze, de departe, pe bărbați, care se făceau că nu le
văd și intrau în crâșmă ignorându-le. Dar, dacă ei nu le voiau, ele voiau banii
din care se asigura traiul familiei, nu prosperitatea birturilor populare, ca
și regimul. Așa că, pe când femeile socoteau că se îngroașă gluma
înăuntru, de afară începeau să sune glasuri subțiri, ce adresau chemări, întâi
galeșe, apoi din ce în ce mai poruncitoare: Hai acasă, Ioane! Hai acasă,
Gheorghe! Gata. Ajunge cât ai băut!. Spășiți, bărbații ieșeau din crâșmă
asemeni unor câini plouați, cu coada între picioare. Scuturau capul, ca să
scape de aburii alcoolului și, după ce realizau că au intrat slugă la doi
stăpâni, fabrica și nevasta, mare parte dintre ei se îndreptau, cuminți, spre
casă.
Asta nu-i împiedica să repete tentativa
travestirii în vulturi de o zi în fiecare zi de leafă. Dar nici corul
nevestelor nu renunța: ”Hai acasă Ioane, hai acasă Gheorghe!” devenise șlagăr
de la Texas până la Dallas și retur. Apoi, în cele două crâșme au început să
își facă apariția alt fel de mușterii: perechile de soți. Localurile au devenit
mai liniștite și mai curate. Hărmălaia și disputele de afară sau din
curtea interioară ce da spre toalete au dispărut. Apoi, altă noutate: sâmbăta
și duminica, tot mai mulți bărbați erau văzuți cu plasa, la crâșmă, să cumpere
”bere pentru acasă”. Ca să bea un pahar cu nevasta, sau cu socrii veniți în
vizită la ”copii de la oraș”.|
Comentarii
Trimiteți un comentariu