Hai acasă, Ioane! Hai acasă, Gheorghe!

|Politica de industrializare a României, promovată de regimul comunist în deceniul 1950 – 1960, concomitent cu cooperativizarea agriculturii, i-a determinat pe țărani să ia calea fabricilor de la oraș. Munca în cooperative agricole de producție nu le oferea decât prilejuri de a asuda din plin și de a face băi de soare. În același timp, fabricile aveau o foame cumplită de forță de muncă și-i aduceau pe țărani la oraș cu niște camioane adaptate transportului de persoane, căror li se spunea ”cobăre”.
Așa și-au completat contingentele de ”oameni ai muncii” și fabricile din Turda, precum Sticla, Turdeana, Prefabricatele, Cimentul, Uzinele Chimice, Electroceramica sau Întreprinderea de materiale refractare ”9 Mai”. ”Fugiți” din satele învecinate cu Turda, țăranii, transformați în ”orășeni necalificați” dintre care marea majoritate au învățat apoi o meserie ”la locul de muncă” au locuit inițial în barăci destinate muncitorilor de pe șantiere. La vârste mici, de 16-17 ani, câți numărau majoritatea ”proletarilor țărani” la venirea în Turda, nu se formalizau să locuiască ”la comun” câte cinci, șase sau opt persoane într-o cameră de baracă.
Dar băieții creșteau, mergeau la armată, se întorceau și, prin cap le trecea gândul să se însoare. Sătui de mâncarea de cantină și de colțul de pâine unsă cu marmeladă și stropită cu ceai din zahăr ars, servite dimineața pe post de mic dejun și seara, ca surogat de cină,  băieții, odată ce se pomeneau cu armata făcută și cu o meserie învățată la fabrică, ceea ce însemna un salariu mai mare decât cel pe care îl primea un muncitor necalificat, își găseau pe la balurile ce se organizau în oraș sau prin intermediul vreunui coleg, băștinaș urban, câte o fată potrivită și, fără să stea mult pe gânduri, se înfățișau înaintea ofițerului de stare civilă.
Dar proaspetele familii aveau nevoie de ceva mai mult decât de camera unei barăci, pentru a locui. Și fabricile s-au îngrijit să le satisfacă noile nevoi, așa că, în anii 1962-1964 au apărut cele mai multe din blocurile ce au format microraionul I al cartierului turdean Oprișani. Acolo au răsărit, rând pe rând, locuințe construite de întreprinderile turdene pentru salariații lor. Blocul Cimentului, blocul Uzinelor Chimice, blocul Prefabricatelor, etc.
Îndeosebi dimineața,  de pe la 5.30 până pe la 7, un puhoi de oameni se  îndrepta, de la blocurile din Oprișani, spre Sticla, Turdeana, Uzinele Chimice, Întreprinderea de prefabricate din beton sau ”9 mai”. Prin anii 1964-1965, transportul local de persoane în Turda se asigura cu două autobuze, așa că nici vorbă de mașini care să meargă în zona industrială. Și să fi vrut, cele două mașini Skoda, vopsite în roșu, nu aveau capacitatea necesară pentru a-i transporta pe oamenii care mergeau la serviciu. Așa că, în trei momente ale zilei, dimineața, la amiază sau seara, un puhoi de oameni cum azi nu se poate vedea decât pe la vreun miting, în orașele mari ale țării, lua cu asalt strada Fabricii.
De la intersecția străzii cu linia ferată normală, o parte a râului de oameni se îndrepta spre Fabrica de Sticlă. Torentul, subțiat, își continua drumul spre Turdeana, unde mai pierdea o parte din putere. Apoi puhoiul se bifurca: o ramură o lua pe strada Armata Roșie, în jos, spre ”Chimice” și Ciment, iar alt braț al râului de oameni o cotea de la Turdeana la stânga, spre Prefabricate și ”9 mai” așezate pe Armata Roșie în sus!
Așa se petreceau lucrurile la dus, același tablou i se oferea privitorului ocazional și la întors. Lucrurile se derulau după același scenariu monoton, aproape la fel în fiecare zi. Dar ”acțiunea filmului” se schimba, de două ori pe lună, în zilele de salariu. Atunci, la întoarcerea spre casă, în Oprișani, râul de oameni poposea la una din cele două puncte de oprire devenite obligatorii în astfel de ocazii: birtul așezat pe strada Fabricii, colț cu calea Victoriei, botezat în acele vremuri ”Dallas” și, pe măsură ce blocurile cucereau și grădinile de legume din locul ce avea să devină microraionul II al cartierului Oprișani, și la celălalt birt faimos al vremii ”Texas” așezat pe colțul făcut azi de Calea Victoriei cu strada Tineretului, vizavi de Materna, în dreptul trecerii de pietoni spre supermarket-ul ”Succes”.
După o zi de muncă, la șaibă, la lopată sau în căldura cuptorului de topit sticlă, ce putea fi mai îmbietor decât berea, băută din sticle ținute la gheață adevărată, în niște tăvi mari, din tablă, destinate acelui scop. Or pentru a se găsi o întrebuințare adecvată berii, plicul cu bani din buzunar le asigura mușteriilor autonomia necesară pentru a comanda ”în tovărășie” câte ”o roabă de mititei și o lopată de muștar” visul oricărui muncitor, ce se putea transforma în realitate la salariu. Însă, amețiți de bere, sau de tăria devorată ”în deschidere” zgândăriți de foșnetul bancnotelor, ce le susura o prea plăcută  muzică în urechi, mulți lucrători, care la țară nu prea văzuseră atâția bani deodată câți vedeau acum în plicurile cu salariu, îmbrățișau ideea că ”mai bine o zi vultur” decât toată viața ”zburătoare fără pedigree”. Și acționau în consecință: turele de bere sau de tărie se succedau cu repeziciune, iar plicul cu bani se subția cu aceeași viteză. De multe ori vitejii, ajunși acasă ”cu capsa pusă” realizau abia a doua zi că au încurcat rău socotelile nevestelor, care se pomeneau că, de multe ori, drept preț al travestirii soțiorului în ”vultur de o seară” o vreme nu mai au cu ce cumpăra pâinea ce trebuie pusă pe masă.
Dar femeile, dintre care, la acea vreme, multe aveau statut de ”casnică” și-au însușit repede două axiome. Îmbăiate bilunar în aburii de alcool emanați de tărtăcuța sub care se ascundea ”creierul familiei” tinerele neveste de țărani deghizați în proletari au învățat că ”acțiunea naște reacțiune” și că ”prevederea este mama înțelepciunii”. Drept rezultat, așa, pe nebăgate de seamă, sau pe nesimțite, după voia fiecăruia, în zilele de leafă, lângă cele două crâșme, Dallas și Texas, se instala câte un pluton de neveste. Mai cu timiditate, la început se mulțumeau să-i monitorizeze, de departe, pe bărbați, care se făceau că nu le văd și intrau în crâșmă ignorându-le. Dar, dacă ei nu le voiau, ele voiau banii din care se asigura traiul familiei, nu prosperitatea birturilor populare, ca și regimul.  Așa că, pe când femeile socoteau că se îngroașă gluma înăuntru, de afară începeau să sune glasuri subțiri, ce adresau chemări, întâi galeșe, apoi din ce în ce mai poruncitoare: Hai acasă, Ioane! Hai acasă, Gheorghe! Gata. Ajunge cât ai băut!. Spășiți, bărbații ieșeau din crâșmă asemeni unor câini plouați, cu coada între picioare. Scuturau capul, ca să scape de aburii alcoolului și, după ce realizau că au intrat slugă la doi stăpâni, fabrica și nevasta, mare parte dintre ei se îndreptau, cuminți, spre casă.
Asta nu-i împiedica să repete tentativa travestirii în vulturi de o zi în fiecare zi de leafă. Dar nici corul nevestelor nu renunța: ”Hai acasă Ioane, hai acasă Gheorghe!” devenise șlagăr de la Texas până la Dallas și retur. Apoi, în cele două crâșme au început să își facă apariția alt fel de mușterii: perechile de soți. Localurile au devenit mai liniștite și mai  curate. Hărmălaia și disputele de afară sau din curtea interioară ce da spre toalete au dispărut. Apoi, altă noutate: sâmbăta și duminica, tot mai mulți bărbați erau văzuți cu plasa, la crâșmă, să cumpere ”bere pentru acasă”. Ca să bea un pahar cu nevasta, sau cu socrii veniți în vizită la ”copii de la oraș”.|


Comentarii