Teleportare bahică
|Dacă ”țăranii” stabiliți în cartierul
Oprișani își parafau adesea încheierea unei zile de lucru cu niscaiva beri sau
cu câte două-trei ”dețuri” de tărie, sorbite printre vorbe, la ”Dallas” sau la
”Texas” pentru ”orășeni” adică pentru muncitorii care locuiau în centrul
Turzii, traseul de întoarcere de la fabrică acasă includea o haltă obligatorie
la Grădina de bere.
Bodega, cu terasa ce oferea vedere
asupra întregii Piețe Romane de azi, era așezată aproape de podul peste Arieș,
într-o margine a Fabricii de Bere, azi trasformată în ”fabrică de timp liber”.
Îndeosebi ”cimentiștii”, cum li se
spunea celor care lucrau la Combinatul de Lianți și Materiale Refractare
”Victoria socialismului”, își spălau praful de ciment inhalat la fabrică, în
timpul lucrului, cu câteva halbe de bere, băute la ”grădină”.
Ca orice ”templu al slujitorilor lui
Bachus” și Grădina de bere și-a avut poveștile sale, legate strâns de fabricile
Turzii, îndeosebi de Electroceramica și de Cimentul, așezate la o aruncătură de
băț, dincolo de podul peste Arieș, pe direcția de mers spre cartierul Oprișani.
Parcă și acum, când trec pe acolo, pe terenul rămas orfan după dispariția
”grădinii” pensionarii zăresc umbrele siluetelor elegante ale chelnerițelor îmbrăcate
cu fuste negre și cu cămăși albe, precum și ale unor ospătari celebri la acea
vreme, din stirpea celor ”născuți” pentru meserie, nu din a celor făcuți ”la
apelul bocancilor” cum ar spune răcanii de odinioară despre cei mai mulți
dintre cei care lucrează azi în restaurante și care nu știu, bunăoară, mai
nimic despre clasificarea sortimentelor de vinuri și despre felurile de mâncare
cu care se asortează licorile aduse ofrandă pe altarul lui Bachus.
Unele din întâmplările cu iz anecdotic
petrecute la Grădina de bere, ca de altfel și în alte asemenea așezăminte, ale
căror personaje lucrau în fabricile turdene, au rămas de pomină și erau
povestite mereu, spre hazul ascultătorilor, mai ales în pauzele de masă, când
oamenii își mâncau pita și slănina aduse de acasă, așezați la câte o masă
lungă, într-o încăpere a fabricii ce servea și de vestiar.
O astfel de întâmplare, povestită de
prietena mea Emilia Neag, care a lucrat la Cimentul ca și bobinatoare și a
ieșit de acolo maistru-bobinator, a stârnit multă vreme hazul cimentiștilor,
prin vestiarele fabricii, unde era ades pomenită povestea.
”Între cimentiști se vorbea că doi
prieteni, tot în zi de leafă, au întrecut măsura cu berea la Grădină și cum
picioarele refuzau să îi mai asculte, au hotărât să tragă un pui de somn”
povestește Emilia. Așadar, cei doi s-au întins la loc cu verdeață, pe terenul
unde mai apoi s-a ridicat blocul de garsoniere (cel cu autogara), din Piața
Romană, pe atunci Piața Ecaterina Varga. După câteva ore de somn, unul dintre
cei doi ”soldați căzuți la datorie în serviciul lui Bachus” s-a trezit și
primul lucru ce i-a sărit în fața ochilor a fost un indicator rutier pe care
scria ”Oradea”. Disperat, omul a început să își zgâlțâie colegul, spunându-i: "No, să vedem cum ajungem noi dimineață la servici, că uite, dacă ți-o trebuit
să bem ca porcii, am ajuns în Oradea!"
Odată ajunși aici cu povestea se cuvine
să mai spun că hârtia (mă rog, asta virtuală, închipuită pe calculator) nu
conferă poveștii același parfum ca și atunci când este spusă direct de Emilia,
prietena mea dintotdeauna, în atelierul său de bobinaj și stropită cu ”un
supliment” după cum a botezat maistra de motoare și maestra de povești, al
doilea rând de cafea, ce musai trebuie sorbit pe îndelete când se stă la
taifas. Și tot o mică poveste poate ieși și din aceea că, disponibilizată din
fabrică, Emilia nu a putut muta Cimentul în ograda sa, dar atelierul de bobinaj
tot l-a adus la ea acasă! Prietenii care îi calcă pragul, când dau cu ochii de
atelier au impresia că văd acolo o părticică din fabrică. Grație Emiliei și
soțului său, Vasile, o bucată din Cimentul trăiește încă. Și ei, de asemenea
trăiesc bine, datorită meseriei învățate la Cimentul și la școlile absolvite în
timpul regimului comunist.|
Comentarii
Trimiteți un comentariu