Teleportare bahică

|Dacă ”țăranii” stabiliți în cartierul Oprișani își parafau adesea încheierea unei zile de lucru cu niscaiva beri sau cu câte două-trei ”dețuri” de tărie, sorbite printre vorbe, la ”Dallas” sau la ”Texas” pentru ”orășeni” adică pentru muncitorii care locuiau în centrul Turzii, traseul de întoarcere de la fabrică acasă includea o haltă obligatorie la Grădina de bere.

Bodega, cu terasa ce oferea vedere asupra întregii Piețe Romane de azi, era așezată aproape de podul peste Arieș, într-o margine a Fabricii de Bere, azi trasformată în ”fabrică de timp liber”.

Îndeosebi ”cimentiștii”, cum li se spunea celor care lucrau la Combinatul de Lianți și Materiale Refractare ”Victoria socialismului”, își spălau praful de ciment inhalat la fabrică, în timpul lucrului, cu câteva halbe de bere, băute la ”grădină”.

Ca orice ”templu al slujitorilor lui Bachus” și Grădina de bere și-a avut poveștile sale, legate strâns de fabricile Turzii, îndeosebi de Electroceramica și de Cimentul, așezate la o aruncătură de băț, dincolo de podul peste Arieș, pe direcția de mers spre cartierul Oprișani. Parcă și acum, când trec pe acolo, pe terenul rămas orfan după dispariția ”grădinii” pensionarii zăresc umbrele siluetelor elegante ale chelnerițelor îmbrăcate cu fuste negre și cu cămăși albe, precum și ale unor ospătari celebri la acea vreme, din stirpea celor ”născuți” pentru meserie, nu din a celor făcuți ”la apelul bocancilor” cum ar spune răcanii de odinioară despre cei mai mulți dintre cei care lucrează azi în restaurante și care nu știu, bunăoară, mai nimic despre clasificarea sortimentelor de vinuri și despre felurile de mâncare cu care se asortează licorile aduse ofrandă pe altarul lui Bachus.

Unele din întâmplările cu iz anecdotic petrecute la Grădina de bere, ca de altfel și în alte asemenea așezăminte, ale căror personaje lucrau în fabricile turdene, au rămas de pomină și erau povestite mereu, spre hazul ascultătorilor, mai ales în pauzele de masă, când oamenii își mâncau pita și slănina aduse de acasă, așezați  la câte o masă lungă, într-o încăpere a fabricii ce servea și de vestiar.

O astfel de întâmplare, povestită de prietena mea Emilia Neag, care a lucrat la Cimentul ca și bobinatoare și a ieșit de acolo maistru-bobinator, a stârnit multă vreme hazul cimentiștilor, prin vestiarele fabricii, unde era ades pomenită povestea.

”Între cimentiști se vorbea că doi prieteni, tot în zi de leafă, au întrecut măsura cu berea la Grădină și cum picioarele refuzau să îi mai asculte, au hotărât să tragă un pui de somn” povestește Emilia. Așadar, cei doi s-au întins la loc cu verdeață, pe terenul unde mai apoi s-a ridicat blocul de garsoniere (cel cu autogara), din Piața Romană, pe atunci Piața Ecaterina Varga. După câteva ore de somn, unul dintre cei doi ”soldați căzuți la datorie în serviciul lui Bachus” s-a trezit și primul lucru ce i-a sărit în fața ochilor a fost un indicator rutier pe care scria ”Oradea”. Disperat, omul a început să își zgâlțâie colegul, spunându-i: "No, să vedem cum ajungem noi dimineață la servici, că uite, dacă ți-o trebuit să bem ca porcii, am ajuns în Oradea!"

Odată ajunși aici cu povestea se cuvine să mai spun că hârtia (mă rog, asta virtuală, închipuită pe calculator) nu conferă poveștii același parfum ca și atunci când este spusă direct de Emilia, prietena mea dintotdeauna, în atelierul său de bobinaj și stropită cu ”un supliment” după cum a botezat maistra de motoare și maestra de povești, al doilea rând de cafea, ce musai trebuie sorbit pe îndelete când se stă la taifas. Și tot o mică poveste poate ieși și din aceea că, disponibilizată din fabrică, Emilia nu a putut muta Cimentul în ograda sa, dar atelierul de bobinaj tot l-a adus la ea acasă! Prietenii care îi calcă pragul, când dau cu ochii de atelier au impresia că văd acolo o părticică din fabrică. Grație Emiliei și soțului său, Vasile, o bucată din Cimentul trăiește încă. Și ei, de asemenea trăiesc bine, datorită meseriei învățate la Cimentul și la școlile absolvite în timpul regimului comunist.|

Emil HĂLĂȘTUAN