Reverie la uzină în rochiţă cu buline

|Îmi făcuse mama o rochie cu buline, cum se pricepea şi ea, dar era nouă, iar bulinele mari şi colorate. Pe deasupra, mi-am tăiat şi codiţele şi încă nu ştiam cum să mă simt cu părul drept până la umăr, îmi tot controlam lungimea cu un sentiment nedefinit de nelinişte şi mândrie.

În afară de vestimentaţie şi coafură, se întâmpla ceva capital: începea practica în uzină, un loc măreţ şi inaccesibil, în care, jocul nostru de-a reacţiile chimice de la orele de industrie chimică prindea dimensiuni reale şi nebănuit de grandioase!

Laboratorul de chimie industrială avea atmosfera de alambic alchimic în care se amestecau poezia, visele noastre şi culorile, fără ca elementele chimice să aibă ceva credibilitate. Dar timpul ludic se sfârşea şi în clasa a XI-a se petrecea un lucru, pe cât de măreţ, pe atât de de ireal, cand eram aruncaţi în realitatea uzinei: practica la ,,Chimice’’.

Şi cum spuneam, cu rochiţa cu buline şi părul debarasat de însemnele copilăriei, pe jos, prin soare, străbăteam zona industrială a oraşului spre acea promisiune de ,,veritas’’, cu voluptatea dorinţei de a vedea modelul jocurilor noastre.

Desigur, timpul estompează coerenţa amintirilor, dar rămâne secvenţa ca o sclipire când închizi şi deschizi ochii: un vestiar sordid, cu dulapuri metalice, orice atingeai, te murdăreai, nu ştiam unde să mă aşez. Un maistru slăbănog şi acru, într-un halat de culoarea dulapurile, lua în stăpânire grupa noastră de fete. Nu ştiu ce spunea, nu ştiu ce scria, încercam să mă conectez la încăperea fără geam, să mă ancorez cumva, să-mi pară lucrurile cât de cât tangibile… Dar degeaba, parcă mi se dezlipeau tălpile de ciment şi o tot luam în sus, spre tavan, căutând un horn prin care să mă pierd în văzduh.

Mai apoi eram pe un cuptor-reactor, pe ceva imens... eram pe o scară exterioară. Părea mai puţin claustrant, dar mirosea înecăcios. Nu mai exista înăuntru şi afară, toată lumea era înăuntrul unui ou clocit, din care încercam să mă salvez chemând în ajutor arca lui Noe şi Bateau ivre a lui Rimbaud. Vai, unde era toată poezia acestei lumi, unde era lira şi ,,creanga de aur’’ sau măcar unde era profesorul meu de literatură care nu-mi vorbise niciodată de vreo uzină.

Altă dată m-a cuprins aşa o frenezie şi o dorinţă... Spaţiul acela terifiant şi atroce avea o putere de iluzie irezistibilă: devora viata cu o ferocitate care îţi răpea orice drept de a-ţi aminti visele! Încercam, ca de obicei, să-i povestesc colegei mele de bancă o carte, sau să dezbatem vreun aforism, dar toate erau nătânge printre certitudinile acelea gigantice şi bine ancorate în teluric. Fără să conştientizez exasperarea mea, într-o zi m-am urcat pe ceva (nu era masă, dar era plat), de fier, ca o scenă pentru mine şi am început să cânt şi să dansez. Balaurul acela nu mă mai înfiora cu nările lui puturoase, nici nu mă mai intimida cu tentaculele lui gigantice... Nu se prăbuşea totul cu zgomot în jurul meu, ci se topea ca o lava pe care Vezuviul o sorbea în adânc. Şi dansul din mine avea o forţă centripetă, acumula toată poezia lumii, neliniştile filosofilor şi mângâierea misticilor. Am devenit iar eu, cu rochiţă fără buline, citindu-l pe Caragiale în vârful unui cais bătrân, care avea să se prăbuşească la prima furtună.

Nu m-am mai dus la uzină, dragul meu profesor de literatură m-a scutit, lăsându-mă să citesc în voie.

           

Adela Stan, elevă a Liceului de Chimie Industrială nr. 1 Turda (1986-1990)|